Pentru un copil cu...cercei

As vrea sa pot scrie ceva vesel...Dar din pacate sunt din ce in ce mai secata de zambete...Numai o singura persoana ar stii cu siguranta cum sa ma scoata din starea asta invitandu-ma la un concert folk (cu Emeric Imre daca se poate, ca vreau si eu sa-i vad dintii lipsa!!!) si facandu-mi morala, ca un om mare si intelept...Nu credeam sa ajung sa scriu un articol despre acea persoana dar...lucrurile cu adevarat valoroase ti se intampla la batranete...Asa am descoperit eu pe langa mine, un "om mare" cu suflet de copil cu cercei in toate culorile inventate in lume (imi place la nebunie cand isi pune cercei).
E ciudat, dar numai cand ma gandesc la ea si la micile si putinele noastre amintiri de prin Bucuresti (de cand a devenit ea "om mare"), parca ma mai linistesc.
Si nu pot sa nu-mi amintesc si vremurile de mult apuse ale "Gastii de la scoala", in care cei mici ii spionau pe cei mari si cu cea mai mare invidie (sau poate admiratie), isi spuneau in gand "Lasa, ca ma fac eu mare!"...
Destul de tarziu, dupa cum spuneam, am aflat eu ce se afla in sufletul acela pe care eu il credeam lipsit de griji. De fapt am intuit. Mare asemanare...Ceea ce am gasit acolo cu ceea ce era in sufletul meu...Sa fie oare o incurajare reciproca, mutuala, de a merge mai departe si de a spera?
Indiferent de ceea ce a fost, este sau va fi, important ramane faptul ca exista cineva pe lumea asta care nimereste foarte bine momentele in care am nevoie sa aud si eu ca orice om "te iubesc".
Si credeti-ma, deocamdata e singura persoana care face acest lucru. Si pentru asta nu pot decat sa spun si eu:
"Monic, multumesc ca existi! In seara asta, daca nu scriam despre tine, nu zambeam!

Am obosit

...Adevarul e ca am obosit...Am toate sentimentele, cred, anesteziate, paralizate, mute, ingropate in mine fara posibilitatea de a urla sau jeli. Am obosit sa mai muncesc, am obosit sa mai sper, am obosit sa mai zambesc. Acum doar astept. Astept sa ma minunez, astept sa fiu uimita si emotionata, astept sa vibrez ca odinioara la lucruri deosebite. Pana atunci....cum se zice?....A, da, "vegetez"! Pana si vara asta cu caldura ei a obosit sa-si duca lunile in spinare si s-a oprit.
Se putea foarte bine, sa ma nasc printre nori...vorba cantecului....
Dar....si culmea...nu mi-e nimic...doar...cresc...ca un copac ce-si urmeaza plictisitorul si tainicul destin pana cand se va usca si va sfarsi lemn de foc.

In tara lui "Of, Doamne!"

Am tinut mortis sa repostez 2 articole de pe blogg-ul vechi, ele fiind o parte din mine.

Pasul de azi prin universul meu a insemnat un gand mai vechi ce mi-a revenit obsesiv in minte in fiecare minut. O vorba spune ca "Cine nu are un batran, sa-si cumpere!" Eu nu l-am cumparat, mai bine spus nu am cumparat-o, ca e o batrana. Dar "am imprumutat-o". Acum ma gandesc cum sa fac sa o returnez cat mai repede fara a jigni pe cineva. Gest nobil? Habar n-am. Uneori ma gandesc ca sunt prea fraiera. Dar nu, eu sunt sadica si traiesc in tara lui "Of, Doamne!" E o excamatie pe care o aud in medie de 40 de ori pe zi (pe numaratelea). Si sa nu credeti ca asta e tot...Nu, mai sunt si cele de genul: "Fa aia!", "Du aia!", "Adu-mi aia!", "N-ai facut bine!", "Eu asa faceam!"....etc.
De ce va povestesc eu toate bazaconiile astea? Ca sa va fac sa urmati sfatul meu:"Daca nu aveti un(o) batran(a), nu va cumparati!!! Nici macar nu-l imprumutati!!!
Mi-as fi dorit ca bunica mea sa fie cea de care sa am grija! Pentru ca ea avea povesti in par si dragoste in ochi atunci cand ne privea. Pentru ca intotdeauna scotea placintele din cuptor si ne lasa sa le mancam asa fierbinti, caci spunea ea, ne hraneam cu sufletele lor si ne faceau mai puternici. Pentru ca o stiam suferind de multa vreme de o tuse seaca dar niciodata nu am indraznit sa-i mangai obrajii si sa-i spun ca o iubesc. Pentru ca drumul pana la ea era o adevarata aventura, la capatul caruia ne astepta devotatul Cuta, cainele, care se lasa santajat cu cate un biscuite de casa ca sa ne lase sa trecem. Pentru ca niciodata nu radea de mine cand ma dadeam in leagan si cantam toata ziua ci venea, ma asculta, ma aplauda si, cand credea ca eu nu vad, o surprindeam zambind.Pentru ca si acum imi este dor de ea. Pentru ca singura bucurie cu adevarat pe care i-am facut-o vreodata a fost sa-i fac ordine intr-o camera (era atat de bucuroasa!!!)...Si as fi vrut sa stiu sa o bucur cu mult mai multe, cat mai mult timp posibil.
...Dar iar am targuit gresit...

In loc de introducere

De mult timp cautam sa imi fac si eu un blog...Fie ca va citi cineva, fie ca nu....voi pastra aici "pasii mei prin univers", astia care mi-au mai ramas de facut. Si cum traiesc printre copii, ma gandesc ca maine e 1iunie, ziua copilului...Imi doresc atat de mult uneori sa mai fiu copil. A fost cea mai frumoasa pagina a vietii mele, copilaria!Restul anilor s-au ingramadit ca norii. Atunci stiam sa rad, stiam sa nu-mi fie frica, stiam sa ma joc, stiam sa-mi fac leagane din lantul cu care tataia priponea capra si sa visez la propriul meu hamac la umbra caisului care acum nu mai exista...Mai stiam sa umblu desculta prin roua, dis-de-dimineata, cand tata ne trezea sa mergem la smuls fasolea...Stiam sa iubesc sincer un om incercand sa zbor de pe un balansoar, sa ascult povestea de jumatate de ora de la radio pe presul din fata casei si sa cant restul zilei tot repertoriul pe care nu-l uitam niciodata!Ce nu stiam sa fac?...Nu stiam sa plang! Decat atunci cand luam o nota proasta si ma pedepsea mama in felul ei...Acum am 24 de copii la gradinita, "gaze" sau "buburuze" cum imi place mie sa le spun...Imi insenineaza viata si ma fac sa ma simt "de-a lor" mai mult decat oricine sau orice.E frumos sa poti sa fii mereu copil.

Despre speranta

M-am intrebat de multe ori de unde vine speranta. De la Dumnezeu? De la ceilalti? Din noi?Ce forte necunoscute ne dau puterea de a merge mai departe, de a crede ca maine ne va fi mai bine?Candva eram un om care nu prea acorda mare importanta sperantei si faceam gesturi absurde, greu de inteles. Acum ceva ma tine in loc, lipita parca de viata.....Mi-a trebuit ceva timp pana sa inteleg ca asta sunt eu. Sa ma cunosc cat se poate de bine,sa-mi caut si sa-mi aflu secretele intregii mele fiinte, sa ma iubesc atat pentru greselile cat si pentru lucrurile bune facute in viata. La cei treizeci de ani am constatat ca, desi nu sunt cine stie ce om important, totusi pentru fiecare particica din mine am luptat, am suferit,am plans, am ras. Dezamagita? Nu, asta nu! Poate un pic mai stramba in coltul gurii si mai taioasa in ganduri. In rest, inima mi-a ramas aceeasi - darnica adapatoare pentru boii si vacile setoase...Si un tic ciudat al mainii, in a mangaia si a alina.Ma gandesc ca altii de varsta mea isi duc copiii la gradinita sau isi conduc afacerile cu flerul unei vulpi in cautarea hranei, se gandesc cum sa-si mai cumpere a nu stiu cata masina sau "casa de vacanta" si alte lucruri din acestea. Viata atat de comuna, impletita pe ici pe colo cu simtaminte ciudate, pagan de inaltatoare.Chiar daca am ramas suspendata intre ramurile timpului, asteptand si sperand, nu regret. Acesta e drumul meu! Drumul pe care, da, l-am ales, oricat de stupid sau aiurea poate suna. Cand ma privesc in oglinda, imi regasesc bucuria sufletului in licarul ochilor. Ei ascund un secret pe care foarte multi nu-l stiau. Si sincera sa fiu, nici nu am facut cine stie ce in a-l creiona macar pentru ceilalti. La ce bun? Sa vorbesti cu cineva si sa te auzi tot tu? De multe ori m-am intrebat daca e bine sa-mi tin astfel bratele incrucisate si sufletul incaruntit. Insa m-am oprit din a-mi respira banalul. Si asta ca sa pot respira...SPERANTA.Ii multumesc oricum ca exista pe lumea asta!!!