Despre speranta

M-am intrebat de multe ori de unde vine speranta. De la Dumnezeu? De la ceilalti? Din noi?Ce forte necunoscute ne dau puterea de a merge mai departe, de a crede ca maine ne va fi mai bine?Candva eram un om care nu prea acorda mare importanta sperantei si faceam gesturi absurde, greu de inteles. Acum ceva ma tine in loc, lipita parca de viata.....Mi-a trebuit ceva timp pana sa inteleg ca asta sunt eu. Sa ma cunosc cat se poate de bine,sa-mi caut si sa-mi aflu secretele intregii mele fiinte, sa ma iubesc atat pentru greselile cat si pentru lucrurile bune facute in viata. La cei treizeci de ani am constatat ca, desi nu sunt cine stie ce om important, totusi pentru fiecare particica din mine am luptat, am suferit,am plans, am ras. Dezamagita? Nu, asta nu! Poate un pic mai stramba in coltul gurii si mai taioasa in ganduri. In rest, inima mi-a ramas aceeasi - darnica adapatoare pentru boii si vacile setoase...Si un tic ciudat al mainii, in a mangaia si a alina.Ma gandesc ca altii de varsta mea isi duc copiii la gradinita sau isi conduc afacerile cu flerul unei vulpi in cautarea hranei, se gandesc cum sa-si mai cumpere a nu stiu cata masina sau "casa de vacanta" si alte lucruri din acestea. Viata atat de comuna, impletita pe ici pe colo cu simtaminte ciudate, pagan de inaltatoare.Chiar daca am ramas suspendata intre ramurile timpului, asteptand si sperand, nu regret. Acesta e drumul meu! Drumul pe care, da, l-am ales, oricat de stupid sau aiurea poate suna. Cand ma privesc in oglinda, imi regasesc bucuria sufletului in licarul ochilor. Ei ascund un secret pe care foarte multi nu-l stiau. Si sincera sa fiu, nici nu am facut cine stie ce in a-l creiona macar pentru ceilalti. La ce bun? Sa vorbesti cu cineva si sa te auzi tot tu? De multe ori m-am intrebat daca e bine sa-mi tin astfel bratele incrucisate si sufletul incaruntit. Insa m-am oprit din a-mi respira banalul. Si asta ca sa pot respira...SPERANTA.Ii multumesc oricum ca exista pe lumea asta!!!