Voi astepta...

Uneori am senzatia ca viata mea nu are sens. Ca merg pe un drum gresit, dat fiind faptul ca nimic din ce imi propun sa fac nu realizez. Nu simt nicio lumina de nicaieri, nici un sentiment deplin ca existenta mea e cea pe care mi-am dorit-o, nimeni din cei din jurul meu nu-mi atinge sufletul asa cum imi doresc. Doar desertaciune si viata irosita aiurea! As fi vrut sa cant! N-o fac...As fi vrut sa termin deja facultatea asta pe care ma chinui sa o termin in speranta ca ma voi intelege mai bine si ma voi ajuta! Pana acum nu am facut-o! As fi vrut sa fug de toata lumea sa ma ascund si sa fiu eu cu mine insami, fara sa mai port poveri batranesti si griji de mama! N-am facut-o! Si nu in ultimul rand as fi vrut, o, cat as fi vrut sa fiu cu barbatul pe care il iubesc! Nu sunt! Fatalitate? Lipsa de noroc? Sau doar asa imi e "scris"?...
Am sa le fac, cat mai repede posibil...una cate una...
Caci totusi in acest vartej ramane ceva...ciudat...ceva care imi lumineaza diminetile, imi da putere sa merg mai departe chiar si in cele mai pesimiste momente...
"Cu o mana de cenusa si cu alta de iubire" astept si sper!...Pana la moarte, indiferent ce s-ar intampla sau as face...
Si sa nu indrazneasca cineva sa-mi mai spuna ca-mi irosesc viata, ca nu are rost, ca imi fac cunostinta cu unii si cu altii cu gand de maritis, etc...Are cineva idee cat de mult dor chestiile astea atunci cand esti bolnav de dorul cuiva ce nu ti-a iesit din inima de aproape 30 de ani???Iti vine sa dai cu toata lumea de pereti, sa scrasnesti in dinti toata indarjirea lor de a te "capatui"...Simti cum inima ti se face ferfelita iar si iar si iar...Vrei sa strigi lumii intregi ca tu ai ales deja si sa te scuteasca, sau de ce nu? sa scrii pe o "foaie" de 1.000.000.000 kilometri patrati ca il iubesti pe acel om...
Multe sunt pe lume ambitiile, nebuniile ideile traznite...etc ale unui om...Ideea mea e ca daca nu voi mai avea speranta si nici puterea de a astepta, as vrea sa mor de dor, iubind...
Si, trebuie sa spun asta, daca ma considerati nebuna, inseamna ca nu ma cunoasteti indeajuns, nici nu meritati sa ma cunoasteti!...Eu am sa va rad in nas chiar si din mormant si am sa va spun ca am trait o IUBIRE ADEVARATA, cu tot ce inseamna ea!

"...Septembrie clar/ Ai venit in zadar/ Cu ploile reci/ Sa incerci sa opresti/ Din sufletul-mi clar/ Iubirea de jar/ La mine in suflet nu-i cald/ Ci ii iad.../"

Asadar, gata vara, gata caldura, gata concediu..., "Bine-ai venit an nou de munca!" Nici nu vreau sa ma gandesc ce va urma caci nu ma trage inima la nimic. Tot ce stiu e ca "trebuie"...Atat...

Cu gandul la munte

Ei, da...a trecut o saptamana chinuitoare plina de canicula si lucrat de dimineata pana seara...Am rezolvat-o si cu somnul, cel pe care nu-l aveam...acum dorm ca un bebe!
Insa lucrul cel mai important este ca de luni am si eu o saptamana de concediu dupa un an de tras si am hotarat, fara sa ma gandesc prea mult, sa merg la munte! Vreau singuratate, vreau liniste, vreau verde si ciripit de pasari...Atat...Mi-e tare dor de muntii mei! Imi doresc sa iau din taria si semetia lor atat cat voi putea...Sa iau din nepasarea cu care isi poarta frumusetea si tristetea de a fi batrani! Nu am chef nici sa trag linii si sa adun sau sa scad vise, dezamagiri, regrete sau realizari, nici sa-mi fac planuri in a care sa ma pierd sperand la cai verzi pe pereti care niciodata nu umbla sa-si adune potcoavele...N-o sa-mi fie dor de nimeni, n-o sa-mi doresc nimic din ce am aici sau acasa...vreau doar sa fiu singura, sa-mi trag sufletul...si...poate sa o iau de la capat. Sper sa nu treaca prea repede cele 6 zile si sa aiba timp sa-mi intre in sange, in suflet si in cel din urma neuron iarba, copacii, gazele , cerul, mult si infinit cer...Si daca n-am sa am somn am sa stau si noaptea sa ma satur de stele...si am sa cant in gand si am sa zbor fara aripi!

A fost odata "Folk you" 2008

...Am lasat la urma ce era mai frumos...ca de-asta ma vaiet...eu care nu trebuie sa pierd noptile...orice placere se plateste...si aceasta dumnezeieasca placere a fost sa reusesc sa ajung la Vama Veche, in ultima seara, sambata, la festivalul "Folk you"...Imi venea sa sar in sus de bucurie cand am gasit scena (imaginati-va ca nu am fost niciodata in vama...) auzind in boxele imense muzica folk, chiar daca in stanga scenei se auzeau, destul de tare muzici disco suparatoare...In primul rand am realizat ce inseamna sa stai de la ora 6 seara pana la 3 dimineata cu fundul pe nisip, fara sa ai posibilitatea sa-ti intanzi picioarele prea mult...(decat atunci cand te ridici sa mergi la buda, lucru ce mi s-a intamplat o singura data)...Apoi (si acum cuvintele cred ca-mi vor fi de putin ajutor) ,atmosfera, oamenii, muzica folk, muzica folk, muzica folk cantata live...iar eu privind si ascultand, ca de obicei, prostita si cu gura cascata de atata simplitate, calitate, suflet, poezie, cantec...Am fost surprinsa de calitatile de adevarat "amant" al chitarii ale lui Silvan Stancel, ce acum mangaia chitara ca si cum mangaia un san de femeie, acum ciupea corzile intr-un ritm frenetic...E si frumos al naibii Silvan asta...dar oricine tre sa se vanda in vreun fel pentru a place...Am cunoscut-o pe Teodora Iacob si i-am fredonat in surdina (inca nu capatasem curaj si in plus, inca nu se innoptase) melodia "Plictis"...I-am urmarit pe Alina Zaharia si inca vreo doi care nu mi-au lasat cine stie ce impresia...A, ba da: unul din ei, care erai o tipa a cantat acompaniata de Emeric Imre - cred ca de-asta i-am uitat numele, a fost eclipsata in mintea mea de omul asta. Si, sincer, m-am chinuit sa vad pe ce parte are Imi dintele lipsa (Monica stie de ce) dar iar nu am reusit...
Greii serii mi-ai dat batai puternice de inima: Orizont 77 si Magda Puscas, Marcela Saftiuc, Mircea Vintila, Tatiana Stepa, Dinu Olarasu, Pavel Stratan, Mircea Baniciu, Poesis...Si am cantat atat cat am stiut, nu atat cat as fi vrut (eram doar eu si Alex, frate-miu), am zambit frumos si trist, frumos si vesel...m-am bucurat si mi-am lasat sufletul sa fie adapat de urechile-mi ce percepeau acordurile chitarilor...as fi vrut, sa gust macar o picatura de bere sa prind chef de cantat ca-n vremurile de glorie...vremurile numite "Gasca de la scoala"...Si apropo de gasca...pe drumul de intoarcere era o gasca asa, cam cat a noastra si canta de mama focului, in cerc acompaniati de o chitara,...nu conta ca era fals sau nu (o fata falsa taaaaare de tot, dar ce mai conta!), ei erau atat de "adevarati" si fericiti...Mi-am dorit sa fiu alaturi de ei...cred ca daca nu era destul de tarziu si le-as fi cerut permisiunea sa stau si sa cant 5 minute cu ei, m-ar fi primit bucurosi... caci oamenii din vama sunt altfel...sau cel putin asa mi s-a parut mie...
La anul imi cumpar cort si merg si stau cele trei zile si nopti acolo...
...In rest...parca mi-am simtit sufletul mai aproape de mine, aproape de tot...si restul cuvintelor sunt de prisos....

Limite...

Ar fi trebuit sa fiu in pat...Sa incerc sa dorm, sa ma odihnesc sau sa fac intr-un fel sa scap de starea asta neroada de care zau ca m-am saturat...Azi noapte spre dimineata am facut din nou cunostinta cu limitele mele...m-am chinuit sa ma trezesc sa nu ma las inhatata de o noua criza...exact la timp...
Nu are rost sa explic ce simt ca oricum nu intelege nimeni, ba mai rau mai si gandesc: "ia, uite-o si pe asta, se vaita de problemele ei, cand toata lumea are probleme!"
E ciudat cum ajungi sa-ti cunosti limitele astfel...Nu mai poti sa muncesti prea mult, nu poti sa citesti prea mult, nu poti sa te bucuri, sa iubesti ca, de, capul tau refuza oboseala, stresul si depasirea de sine...Sunt propria mea prizoniera in corpul meu, ca o pasare in colivie...O colivie pe care mi-am construit-o singura de-a lungul timpului, prin faptul ca nu am stiut sa fiu mai puternica sau "nesimtita"...Am trecut totul prin suflet, am plans si am suferit, mult si singura...Acum trag ponoasele si se pare ca asa va fi toata viata sau cel putin atata timp cat voi incerca sa fac mai multe decat cred eu ca pot..."Nu pot sa zbor, nu pot sa mor..."
Insa as fi preferat totusi sa fiu singura, fara nimeni in preajma mea...Asa as evita privirile iscoditoare, intrebarile de politete si pretentiile de a indeplini intotdeauna ce vor ceilalti...Insa mai e putin...
Am si eu dreptul la o pauza, pauza de tot si de toate: nu mai vreau sa muncesc, nu mai vreau sa gandesc, nu mai vreau sa iubesc...vreau doar sa fiu eu cu mine, poate asa imi voi cunoaste cu adevarat limitele...Restul ma oboseste...si oricum e in zadar...vesnic raman cu mana intinsa...

De ce iubiti (de fapt) femeile...

...Pentru ca de cele mai multe ori va trateaza ca pe copilul propriu...
...Pentru ca au taria si mandria de a nu va injura atunci cand voi o faceti...
...Pentru ca simt atunci cand va emotionati si respirati sacadat privind-o...
...Pentru ca nu va lasa sa muriti de plictiseala in lipsa gurii ei...
...Pentru ca stiu sa se identifice cu mii de roluri: gospodina, mama, streapteoza, sora medicala, cat woman, politista, si alte balarii...
...Pentru ca va zambesc atunci cand le spuneti ca ati avut un vis erotic cu ele (cand de fapt era (u) o alta (altele))...
...Pentru ca va cred ca proastele atunci cand le inchinati poezii si cantece, mintindu-le frumos ca ele sunt "the one"...
...Pentru ca nu va lipesc ochii si gura cu scoci colorat atunci cand va uitati la alte femei si le fluierati...
...Pentru ca va incanta cur(b)(v)ele...(ei de femeie)...
...Pentru ca va iubesc cu tot cu hobby-urile voastre: agenda cu meciurile si scorurile campionatului, folderul parolat (sau nu) plin de poze xxx, discutiile "macho" de pe mess, reparatiile si spalatul masinii...
...Pentru ca sunt altruiste si darnice - va ofera cel putin 3 parti ale ei sa va aduca pe culmile extazului...
...Pentru ca nu va reproseaza ca aveti de fiecare data acelasi "instrument" la purtator...

(Chiar daca lucrurile nu sunt chiar atat de simple si de puerile, asta am gandit eu intr-o zi plina de plictiseala)

Un om plin de lumina

Incerc sa-mi bat joc in momentul asta de o stare de rau pe care nu vreau sa o descriu...Asa ca, oricat de ametita ma simt, voi incerca sa redau in cuvinte o alta pagina a destinului meu, un alt pas mic in universul asta mare...
Ma cam pun pe ganduri oamenii care apar in viata mea ca niste lumini. Unul din acesti oameni e o doamna...Atat spun despre identitatea ei...Restul e numai intelepciune, doua facultati, geodezie si drept, farmec si mister cules din toate colturile lumii, o slabiciune aparte pentru caini si pisici (de altfel ne-am cunoscut la pet-shop), tone intregi de carti citite si o filozofie de viata aplicata si aplicabila pe toate planurile...In rest...numai zambet...si cateodata 2 lacrimi...
M-am simtit mica si rusinata dar o ascultam, la propriu, cu gura cascata, cum imi vorbea despre ultima calatorie facuta - traseul pe care l-a parcurs Iisus in tara sfanta...Fotografii, pliante cu informatii, o infiorare tainica ce se amplifica pe masura inaintarii in povestire, multe simboluri si "semne" inca nedescifrate, coincidente si o fireasca asezare a lucrurilor de parca Dumnezeu ar fi vegheat atunci numai asupra ei si acum asupra amandurora...
Daca ar fi sa-mi doresc sa seman cu cineva, fara niciun dubiu, as alege-o pe doamna Codruta...