Limite...

Ar fi trebuit sa fiu in pat...Sa incerc sa dorm, sa ma odihnesc sau sa fac intr-un fel sa scap de starea asta neroada de care zau ca m-am saturat...Azi noapte spre dimineata am facut din nou cunostinta cu limitele mele...m-am chinuit sa ma trezesc sa nu ma las inhatata de o noua criza...exact la timp...
Nu are rost sa explic ce simt ca oricum nu intelege nimeni, ba mai rau mai si gandesc: "ia, uite-o si pe asta, se vaita de problemele ei, cand toata lumea are probleme!"
E ciudat cum ajungi sa-ti cunosti limitele astfel...Nu mai poti sa muncesti prea mult, nu poti sa citesti prea mult, nu poti sa te bucuri, sa iubesti ca, de, capul tau refuza oboseala, stresul si depasirea de sine...Sunt propria mea prizoniera in corpul meu, ca o pasare in colivie...O colivie pe care mi-am construit-o singura de-a lungul timpului, prin faptul ca nu am stiut sa fiu mai puternica sau "nesimtita"...Am trecut totul prin suflet, am plans si am suferit, mult si singura...Acum trag ponoasele si se pare ca asa va fi toata viata sau cel putin atata timp cat voi incerca sa fac mai multe decat cred eu ca pot..."Nu pot sa zbor, nu pot sa mor..."
Insa as fi preferat totusi sa fiu singura, fara nimeni in preajma mea...Asa as evita privirile iscoditoare, intrebarile de politete si pretentiile de a indeplini intotdeauna ce vor ceilalti...Insa mai e putin...
Am si eu dreptul la o pauza, pauza de tot si de toate: nu mai vreau sa muncesc, nu mai vreau sa gandesc, nu mai vreau sa iubesc...vreau doar sa fiu eu cu mine, poate asa imi voi cunoaste cu adevarat limitele...Restul ma oboseste...si oricum e in zadar...vesnic raman cu mana intinsa...