Bilant

...Se stie ca daca asterni pe hartie lucrurile pozitive, acestea te pot mobiliza, te pot inveseli, pot fi acel impuls constient de care ai nevoie pentru a face celelalte lucruri viitoare...
...Asadar...se incheie un nou an...si ca sa nu am sentimentul ca a trecut degeaba, trag linie si socotesc:
1) ...am pus suflet, initiativa, timp, rabdare, nervi, ambitie, creativitate, spontaneitate in activitatea mea de la gradinita. Am depasit momente super stresante din care nu mai credeam ca ies. Am intampinat cu diplomatie si calm toate problemele aparute, cautand de fiecare data solutia potrivita...Deci, sunt multumita de mine!
2)...am incercat si am reusit sa ies din carapacea mea de om tacut si anost (de fapt, intelept, dar ar fi prea mult sa ma consider un om intelept) si sa discut deschis cu oamenii, sa ma implic in tot felul de chestii care presupun intereactiunea cu ceilalti si mai ales, sa rad si sa fac glume (mai putin reusite, caci stiti ca eu nu prea stiu sa spun bancuri si glume (dar la urma urmei asta e tot farmecul meu!). In plus, si-mi vine sa rad, am reusit "sa ies cu fetele" si asta de mai multe ori...(Ramona stie de ce...)
3) Chiar daca am facut si mici greseli ce mi-au dat bataie de cap, sper din toata inima ca oamenii raniti vor intelege si vor ierta (Ionelia stie de ce...)
4) Ei, da, am scapat de obsesia mea sentimentala...Ramane un subiect tabu al vietii mele despre care nu as mai vrea sa vorbesc niciodata. Ce am invatat de aici? Dragostea poate avea multe ipostaze, chiar daca iubirea este sau nu consumata pana la capat. Chiar daca poate acum ma mint (poate nu sunt in totalitate vindecata), sunt prea batrana sa mai astept cai verzi pe pereti! N-are decat sa creada despre mine ca nu l-am iubit, ca nu l-am meritat si alte prostii de genul... A meritat totul, nu-mi pare rau, pentru ca asa am invatat si eu multe lucruri!...Acum am un umar pe care sa-mi odihnesc noaptea capul, unul care NU FUGE...Iar ceilalti, din nou, ma pot judeca si ma pot ponegri...n-au decat! E alegerea mea...N-au decat sa fuga si ei...
5) Lucrul cel mai important pe care l-am realizat a fost faptul ca am mai castigat o batalie in lupta cu boala, adica a trecut un an si ceva fara nicio "surpriza". Ba din contra, cand am zis ca "e cat pe ce...", nu s-a intamplat nimic...Concluzia? Sunt de o mie de ori mai puternica si ma cunosc de o mie de ori mai bine decat ma cunosteam anul trecut pe vremea asta!!! ASTA DA REALIZARE!

Cat despre ceea ce imi doresc pentru anul 2009...pe scurt...sa termin facultatea (si o voi termina), sa fiu sanatoasa (si voi fi) si sa fiu iubita (sunt si voi fi iubita)...Restul, e secret!....

Printre atatia spini...

Am crezut ca va fi usor...Am crezut ca voi putea sa razbesc...Am crezut ca merge sa traiesti si fara speranta, impunandu-ti doar niste reguli de genul "asa trebuie"...sau..."asa e mai bine"...Am crezut ca voi invata sa traiesc fara sa ma gandesc la tine, fara sa mai sper la tine, fara sa te mai iubesc...E foarte ciudat cum de fiecare data cand mintea mea te neaga cu disperare, inima mea te ia si mi te aduna din fiecare celula a fiintei mele...Retraiesc fiecare moment cu senzatii inzecite...Innebunesc? Construiesc eu ceea ce vreau sa iubesc? Stiu, inca mai sunt capabila sa stiu si sa simt (uneori atat de tare ca ma simt coplesita), ca nu ma insel! Tu erai prietenul meu cel mai bun...nu-mi amintesc sa fi fost altcineva...fugeam de acasa doar ca sa te vad, stiind ca esti bolnav...Te gaseam in pijamale, invelit pana la ochi in plapuma...Te ascundeai...Si acum te ascunzi...Insa nu mai stiu unde sa te caut...Daca ai avea curajul sa iesi din plapuma care te acopera si sa crezi in noi...
Stiu doar ca intotdeauna mi-a fost dor de tine! Nu ma saturam niciodata de universul acela magic ce se nastea din noi doi...Chiar si atunci cand ma alungai, chiar si atunci cand te plictiseai de tacerea mea, eu tot te voiam, mie tot imi era dor de tine!
Visez de multe ori ca e Revelionul! Insa de fiecare data parca petrecerea se desfasoara fara mine, se ciocnesc pahare, lumea e fericita...numai eu nu...Am zis ca asta inseamna un nou inceput dar...de fapt visele astea vor disparea in momentul in care voi ciocni paharul de sampanie langa cel pe care il iubesc. Va veni oare un alt revelion fara tine? Se va naste un alt inceput, din nou, fara tine? Va veni un alt an in care deznadajduita voi construi cu ramasite de speranta puterea de a merge mai departe?
"Printre atatia spini, cum sa-ti spun "te iubesc"???????"
Sa ma ierti daca iti tulbur nepasarea...

Sunt in recreatia mare!

...A trecut mult timp...Ma invarteam printre flori, fluturi si gaze...Acum au ramas si ele dar s-au adaugat 25 de pitici care mai de care mai agitati si mai obraznici, saptezeci de mii de hartoage din care de-abia mi se mai vede nasul, hartoage neaparat de intocmit intr-o institutie numita gradinita, sapte discipline de facultate pe primul semestru, o caruta de carti de citit, corelatii si conspecte-pregatire pentru sustinerea licentei care se pare ca va fi compusa din 2 examene scrise (bagam in noi teorie pana ne iau neuronii foc), alte zeci de mici alte treburi zilnice de facut...rezulta...EU...stresata, obosita, cu niste cearcane cat galeata, cu suflet si minte de robotel, "nu aude nici nu vede...."
....Asa ca anul asta iau pauza- recreatia mare! Pauza de iubire, suferinta, bucurie, incantare, intalniri si declaratii, bla, bla, bla....Sunt robot si unicul meu scop e sa iau licenta!!! Nu ma intrebati la ce-mi va ajuta...Nu ma vad psiholog...as plange langa toti pacientii mei...Poate se merita totusi pentru cei 70 de ron in plus la salariu si...cateva enigme elucidate din universul meu cel atat de incurcat si de neinteles pentru ceilalti...
Ce e cel mai important: am avut curaj sa cred ca pot, acum chiar pot, voi putea pana la capat!

"Nu uita...

Sa nu uiti...niciodata cine esti..."

Replica asta imi rasuna in cap de ceva vreme...Am inteles perfect ce inseamna sa faci compromisuri in viata, mai ales cu propria ta persoana. Am ales caile gresit, i-am pus pe altii mai presus de mine, am gandit cu inima si iubit cu mintea...Nu-mi fac procese de constiinta ca as fi egoista caci ma cunosc indeajuns sa stiu ca nu e asa....DAR...trag linie...si ma intreb: cum se face ca in continuare sunt al dracului de singura printre atatia prieteni, colegi...oameni...De daruit, am daruit tuturor...de fiecare data cand am putut...

Inseamna ca undeva ceva nu a mers bine...

Probabil la capitolul "Am uitat cine sunt"...Am uitat ca pot, am uitat ca am voie sa visez, am uitat ca vreau sa cant, am uitat ca pot depasi piedicile existentei noastre de om, am uitat ca pot termina facultatea pe care visam sa o fac...

Pur si simplu cred ca lucrurile nu au vrut sa iasa asa cum am vrut eu!...Pana acum...

...Sa fi fost....

"...Se putea foarte bine/ Sa ma nasc printre flori...Dar sunt om si pot fi/ Tot ce cu mintea pot gandi..."

Printre flori, fluturi, gaze si pitici

Ei da, a inceput un an nou scolar, cel putin pentru cadrele didactice! Desi ma trezesc mai de dimineata caci la 8 trebuie sa fim la locul de munca, dupa 4 zile de adevarata munca, gandesc acum ca nu ma simt deloc obosita...sau cel putin psihic...(incerc sa dorm obligat fortat si dupa-amiaza, ca atunci ar fi fost mai rau)...
Asadar, de 4 zile vopsesc impreuna cu colegele mele de la gradinita un hol intreg plin cu tot felul de imagini: flori, fluturi, albine, gargarite, animalute haioase...Partea frumoasa e ca o facem cu pensulele de pictat, acelea subtiri...Si ne chinuim...nu va spun! Dupa care contur cu negru, asta asa ca sa iasa in evidenta imaginile...O adevarata incantare! Pe bune! Acum realizez cat de mult mi-au placut zilele astea...Munca va fi intotdeauna, mai grea sau mai usoara...Important e sa ai motivatia necesara si sa-ti faca placere...Iar eu nu-mi imaginez decat licarul stralucitor al ochilor copiilor cand vor veni si vor vedea...si se vor minuna...Sunt mandra, deci, ca sunt educatoare si sunt mandra de ceea ce fac!!! Pot spune ca nu m-am plictisit niciodata pana acum...
Si-i astept pe pitici cu mare nerabdare...Asa ca, sper sa dureze cat mai mult starea asta de incantare cat mai mult timp...
Imi place sa fiu printre flori, fluturi gaze si pitici!

Voi astepta...

Uneori am senzatia ca viata mea nu are sens. Ca merg pe un drum gresit, dat fiind faptul ca nimic din ce imi propun sa fac nu realizez. Nu simt nicio lumina de nicaieri, nici un sentiment deplin ca existenta mea e cea pe care mi-am dorit-o, nimeni din cei din jurul meu nu-mi atinge sufletul asa cum imi doresc. Doar desertaciune si viata irosita aiurea! As fi vrut sa cant! N-o fac...As fi vrut sa termin deja facultatea asta pe care ma chinui sa o termin in speranta ca ma voi intelege mai bine si ma voi ajuta! Pana acum nu am facut-o! As fi vrut sa fug de toata lumea sa ma ascund si sa fiu eu cu mine insami, fara sa mai port poveri batranesti si griji de mama! N-am facut-o! Si nu in ultimul rand as fi vrut, o, cat as fi vrut sa fiu cu barbatul pe care il iubesc! Nu sunt! Fatalitate? Lipsa de noroc? Sau doar asa imi e "scris"?...
Am sa le fac, cat mai repede posibil...una cate una...
Caci totusi in acest vartej ramane ceva...ciudat...ceva care imi lumineaza diminetile, imi da putere sa merg mai departe chiar si in cele mai pesimiste momente...
"Cu o mana de cenusa si cu alta de iubire" astept si sper!...Pana la moarte, indiferent ce s-ar intampla sau as face...
Si sa nu indrazneasca cineva sa-mi mai spuna ca-mi irosesc viata, ca nu are rost, ca imi fac cunostinta cu unii si cu altii cu gand de maritis, etc...Are cineva idee cat de mult dor chestiile astea atunci cand esti bolnav de dorul cuiva ce nu ti-a iesit din inima de aproape 30 de ani???Iti vine sa dai cu toata lumea de pereti, sa scrasnesti in dinti toata indarjirea lor de a te "capatui"...Simti cum inima ti se face ferfelita iar si iar si iar...Vrei sa strigi lumii intregi ca tu ai ales deja si sa te scuteasca, sau de ce nu? sa scrii pe o "foaie" de 1.000.000.000 kilometri patrati ca il iubesti pe acel om...
Multe sunt pe lume ambitiile, nebuniile ideile traznite...etc ale unui om...Ideea mea e ca daca nu voi mai avea speranta si nici puterea de a astepta, as vrea sa mor de dor, iubind...
Si, trebuie sa spun asta, daca ma considerati nebuna, inseamna ca nu ma cunoasteti indeajuns, nici nu meritati sa ma cunoasteti!...Eu am sa va rad in nas chiar si din mormant si am sa va spun ca am trait o IUBIRE ADEVARATA, cu tot ce inseamna ea!

"...Septembrie clar/ Ai venit in zadar/ Cu ploile reci/ Sa incerci sa opresti/ Din sufletul-mi clar/ Iubirea de jar/ La mine in suflet nu-i cald/ Ci ii iad.../"

Asadar, gata vara, gata caldura, gata concediu..., "Bine-ai venit an nou de munca!" Nici nu vreau sa ma gandesc ce va urma caci nu ma trage inima la nimic. Tot ce stiu e ca "trebuie"...Atat...

Cu gandul la munte

Ei, da...a trecut o saptamana chinuitoare plina de canicula si lucrat de dimineata pana seara...Am rezolvat-o si cu somnul, cel pe care nu-l aveam...acum dorm ca un bebe!
Insa lucrul cel mai important este ca de luni am si eu o saptamana de concediu dupa un an de tras si am hotarat, fara sa ma gandesc prea mult, sa merg la munte! Vreau singuratate, vreau liniste, vreau verde si ciripit de pasari...Atat...Mi-e tare dor de muntii mei! Imi doresc sa iau din taria si semetia lor atat cat voi putea...Sa iau din nepasarea cu care isi poarta frumusetea si tristetea de a fi batrani! Nu am chef nici sa trag linii si sa adun sau sa scad vise, dezamagiri, regrete sau realizari, nici sa-mi fac planuri in a care sa ma pierd sperand la cai verzi pe pereti care niciodata nu umbla sa-si adune potcoavele...N-o sa-mi fie dor de nimeni, n-o sa-mi doresc nimic din ce am aici sau acasa...vreau doar sa fiu singura, sa-mi trag sufletul...si...poate sa o iau de la capat. Sper sa nu treaca prea repede cele 6 zile si sa aiba timp sa-mi intre in sange, in suflet si in cel din urma neuron iarba, copacii, gazele , cerul, mult si infinit cer...Si daca n-am sa am somn am sa stau si noaptea sa ma satur de stele...si am sa cant in gand si am sa zbor fara aripi!

A fost odata "Folk you" 2008

...Am lasat la urma ce era mai frumos...ca de-asta ma vaiet...eu care nu trebuie sa pierd noptile...orice placere se plateste...si aceasta dumnezeieasca placere a fost sa reusesc sa ajung la Vama Veche, in ultima seara, sambata, la festivalul "Folk you"...Imi venea sa sar in sus de bucurie cand am gasit scena (imaginati-va ca nu am fost niciodata in vama...) auzind in boxele imense muzica folk, chiar daca in stanga scenei se auzeau, destul de tare muzici disco suparatoare...In primul rand am realizat ce inseamna sa stai de la ora 6 seara pana la 3 dimineata cu fundul pe nisip, fara sa ai posibilitatea sa-ti intanzi picioarele prea mult...(decat atunci cand te ridici sa mergi la buda, lucru ce mi s-a intamplat o singura data)...Apoi (si acum cuvintele cred ca-mi vor fi de putin ajutor) ,atmosfera, oamenii, muzica folk, muzica folk, muzica folk cantata live...iar eu privind si ascultand, ca de obicei, prostita si cu gura cascata de atata simplitate, calitate, suflet, poezie, cantec...Am fost surprinsa de calitatile de adevarat "amant" al chitarii ale lui Silvan Stancel, ce acum mangaia chitara ca si cum mangaia un san de femeie, acum ciupea corzile intr-un ritm frenetic...E si frumos al naibii Silvan asta...dar oricine tre sa se vanda in vreun fel pentru a place...Am cunoscut-o pe Teodora Iacob si i-am fredonat in surdina (inca nu capatasem curaj si in plus, inca nu se innoptase) melodia "Plictis"...I-am urmarit pe Alina Zaharia si inca vreo doi care nu mi-au lasat cine stie ce impresia...A, ba da: unul din ei, care erai o tipa a cantat acompaniata de Emeric Imre - cred ca de-asta i-am uitat numele, a fost eclipsata in mintea mea de omul asta. Si, sincer, m-am chinuit sa vad pe ce parte are Imi dintele lipsa (Monica stie de ce) dar iar nu am reusit...
Greii serii mi-ai dat batai puternice de inima: Orizont 77 si Magda Puscas, Marcela Saftiuc, Mircea Vintila, Tatiana Stepa, Dinu Olarasu, Pavel Stratan, Mircea Baniciu, Poesis...Si am cantat atat cat am stiut, nu atat cat as fi vrut (eram doar eu si Alex, frate-miu), am zambit frumos si trist, frumos si vesel...m-am bucurat si mi-am lasat sufletul sa fie adapat de urechile-mi ce percepeau acordurile chitarilor...as fi vrut, sa gust macar o picatura de bere sa prind chef de cantat ca-n vremurile de glorie...vremurile numite "Gasca de la scoala"...Si apropo de gasca...pe drumul de intoarcere era o gasca asa, cam cat a noastra si canta de mama focului, in cerc acompaniati de o chitara,...nu conta ca era fals sau nu (o fata falsa taaaaare de tot, dar ce mai conta!), ei erau atat de "adevarati" si fericiti...Mi-am dorit sa fiu alaturi de ei...cred ca daca nu era destul de tarziu si le-as fi cerut permisiunea sa stau si sa cant 5 minute cu ei, m-ar fi primit bucurosi... caci oamenii din vama sunt altfel...sau cel putin asa mi s-a parut mie...
La anul imi cumpar cort si merg si stau cele trei zile si nopti acolo...
...In rest...parca mi-am simtit sufletul mai aproape de mine, aproape de tot...si restul cuvintelor sunt de prisos....

Limite...

Ar fi trebuit sa fiu in pat...Sa incerc sa dorm, sa ma odihnesc sau sa fac intr-un fel sa scap de starea asta neroada de care zau ca m-am saturat...Azi noapte spre dimineata am facut din nou cunostinta cu limitele mele...m-am chinuit sa ma trezesc sa nu ma las inhatata de o noua criza...exact la timp...
Nu are rost sa explic ce simt ca oricum nu intelege nimeni, ba mai rau mai si gandesc: "ia, uite-o si pe asta, se vaita de problemele ei, cand toata lumea are probleme!"
E ciudat cum ajungi sa-ti cunosti limitele astfel...Nu mai poti sa muncesti prea mult, nu poti sa citesti prea mult, nu poti sa te bucuri, sa iubesti ca, de, capul tau refuza oboseala, stresul si depasirea de sine...Sunt propria mea prizoniera in corpul meu, ca o pasare in colivie...O colivie pe care mi-am construit-o singura de-a lungul timpului, prin faptul ca nu am stiut sa fiu mai puternica sau "nesimtita"...Am trecut totul prin suflet, am plans si am suferit, mult si singura...Acum trag ponoasele si se pare ca asa va fi toata viata sau cel putin atata timp cat voi incerca sa fac mai multe decat cred eu ca pot..."Nu pot sa zbor, nu pot sa mor..."
Insa as fi preferat totusi sa fiu singura, fara nimeni in preajma mea...Asa as evita privirile iscoditoare, intrebarile de politete si pretentiile de a indeplini intotdeauna ce vor ceilalti...Insa mai e putin...
Am si eu dreptul la o pauza, pauza de tot si de toate: nu mai vreau sa muncesc, nu mai vreau sa gandesc, nu mai vreau sa iubesc...vreau doar sa fiu eu cu mine, poate asa imi voi cunoaste cu adevarat limitele...Restul ma oboseste...si oricum e in zadar...vesnic raman cu mana intinsa...

De ce iubiti (de fapt) femeile...

...Pentru ca de cele mai multe ori va trateaza ca pe copilul propriu...
...Pentru ca au taria si mandria de a nu va injura atunci cand voi o faceti...
...Pentru ca simt atunci cand va emotionati si respirati sacadat privind-o...
...Pentru ca nu va lasa sa muriti de plictiseala in lipsa gurii ei...
...Pentru ca stiu sa se identifice cu mii de roluri: gospodina, mama, streapteoza, sora medicala, cat woman, politista, si alte balarii...
...Pentru ca va zambesc atunci cand le spuneti ca ati avut un vis erotic cu ele (cand de fapt era (u) o alta (altele))...
...Pentru ca va cred ca proastele atunci cand le inchinati poezii si cantece, mintindu-le frumos ca ele sunt "the one"...
...Pentru ca nu va lipesc ochii si gura cu scoci colorat atunci cand va uitati la alte femei si le fluierati...
...Pentru ca va incanta cur(b)(v)ele...(ei de femeie)...
...Pentru ca va iubesc cu tot cu hobby-urile voastre: agenda cu meciurile si scorurile campionatului, folderul parolat (sau nu) plin de poze xxx, discutiile "macho" de pe mess, reparatiile si spalatul masinii...
...Pentru ca sunt altruiste si darnice - va ofera cel putin 3 parti ale ei sa va aduca pe culmile extazului...
...Pentru ca nu va reproseaza ca aveti de fiecare data acelasi "instrument" la purtator...

(Chiar daca lucrurile nu sunt chiar atat de simple si de puerile, asta am gandit eu intr-o zi plina de plictiseala)

Un om plin de lumina

Incerc sa-mi bat joc in momentul asta de o stare de rau pe care nu vreau sa o descriu...Asa ca, oricat de ametita ma simt, voi incerca sa redau in cuvinte o alta pagina a destinului meu, un alt pas mic in universul asta mare...
Ma cam pun pe ganduri oamenii care apar in viata mea ca niste lumini. Unul din acesti oameni e o doamna...Atat spun despre identitatea ei...Restul e numai intelepciune, doua facultati, geodezie si drept, farmec si mister cules din toate colturile lumii, o slabiciune aparte pentru caini si pisici (de altfel ne-am cunoscut la pet-shop), tone intregi de carti citite si o filozofie de viata aplicata si aplicabila pe toate planurile...In rest...numai zambet...si cateodata 2 lacrimi...
M-am simtit mica si rusinata dar o ascultam, la propriu, cu gura cascata, cum imi vorbea despre ultima calatorie facuta - traseul pe care l-a parcurs Iisus in tara sfanta...Fotografii, pliante cu informatii, o infiorare tainica ce se amplifica pe masura inaintarii in povestire, multe simboluri si "semne" inca nedescifrate, coincidente si o fireasca asezare a lucrurilor de parca Dumnezeu ar fi vegheat atunci numai asupra ei si acum asupra amandurora...
Daca ar fi sa-mi doresc sa seman cu cineva, fara niciun dubiu, as alege-o pe doamna Codruta...

Evadare

Ei da, am reusit sa evadez pentru 2 zile din Constanta asta cu care mi-am obisnuit zilele de 7 ani incoace...Ideea a venit, propunerea a fost scurta, am aranjat treburile si sambata ma aflam in microbuzul care avea sa ma duca la Tulcea prietenei mele, orasul cu pomi si oameni linistiti...Am redevenit pentru 2 zile nebunele care aveau "idei traznite", ce nu se dadeau inapoi de la nimic in a le implini. Asa am ajuns noi pe negandite la...Mahmudia, orasel pe care nu-l vazusem niciodata (de altfel nu cunosc nici macar 80% din judet dar mi-am promis si eu si prietena mea sa mai reducem din procent)...Am admirat maretia dealurilor impadurite ce mie imi amintesc de golul in stomac pe care l-am avut cand am zarit pentru prima data muntii; am ascultat linistea Dunarii in drumul ei spre mare, tanjind in a afla misterul Deltei Dunarii ce se mijea in fata ochilor mei; am urmarit pestii de la Mahmudia, mai mari si mai mici cum isi scoteau capete din apa in jocul lor (cred ca voiau sa admire superbul apus de soare); am salivat din belsug cand am zarit tarlalele de porumb cu stiuletii numai buni de fiert si gandind la placerea deosebita pe care o am cand savurez "acest produs alimentar" atat de romanesc... Si ca veni vorba de romanesc...Am iubit soseaua romaneasca destul de "ranita" ce ne-a dus pana capatul calatoriei noastre si inapoi...Apoi, trebuie sa spun, ca sunt mandra de prietena mea, care e intr-adevar, un "sofer veritabil"....si stim noi de ce...
Duminica alte drumuri, alte ganduri, o mica intalnire cu Doamne-Doamne la o manastire pe care o iubesc mai ales pentru locul unde e amplasata si pentru peisajele de langa ea...
Concluzii....hmmm...m-a surprins si pe mine cat de relaxata m-am simtit dupa evadarea asta (promit ca o voi repeta de cate ori voi putea....). In al doilea rand uitasem cum miroase vara seara si noaptea, intr-un oras cum e Tulcea. In al treilea rand...ce multe lucruri pot face daca vreau!...m-am simtit libera....stiti voi, sentimentul acela care iti da fluturasi in stomac si aripi de zbor...
Data viitoare merg la Atmagea...Nu stiti ce e asta si unde e??? Cumparati-va o harta a Tulcei, cautati localitatea si...mergeti....e un satuc sarac cu o padure langa (e satul unde s-a nascut mama!)...oricum tot judetul Tulcea ca si intreaga noastra tara sunt frumoase de-ti taie rasuflarea. Si asta pentru cei care stiu sa aprecieze lucrurile simple dar cu adevarat valoroase...Chiar sunt mandra ca sunt romanca din punctul asta de vedere...

Pienso en ti...

Cand am auzit prima data piesa asta, in timp ce vedeam filmul "Iubire in timpul holerei", pentru cateva secunde mi s-a oprit respiratia...Am cautat sa-mi aduc aminte timbrul vocii, pe care cu siguranta il mai auzisem undeva...Am intuit ca e vorba de Shakira, am cautat piesa si de atunci o ascult de 4-5 ori de cate ori am ocazia...tanguire plina de dor...pentru cei ce stiu cu adevarat ce inseamna asta...
Sunt tentata sa vorbesc despre el, despre noi, despre amintirile si visele noastre...mai ales ca imi invart si cutitul in rana, ascultand piesele "lacrimogene"...Gandesc in perspectiva si-mi dau seama ca nu am cuvinte sau cel putin nu stiu eu sa le potrivesc atat de bine incat sa exprime ceea ce trebuie...Caci el, e un om normal, la fel cum amintirile noastre sunt ca ale oricarui dintre noi...Bineinteles, fiecare crede ca lumea lui, in care intra si "el" sau "ea" e deosebita...Poate ca asa este...Insa eu deja simt ca in aceasta lume a mea din care face parte si "el", eu ma sufoc! Mi s-au tocit amintirile, mi-a ragusit gatul cantand melodiile noastre, mi-au secat ochii si mi s-a ingropat sufletul...Am devenit o insensibila sau poate muuult mai pretentioasa (nu mai plang la filmele indiene - ha, ha, ha!)...
"Micuto, spune-mi ce s-a intamplat?/.../In ochii tai nu sunt sperante pentru ziua de maine/Cat de mult urasc sa te vad asa/ Nu e nici o cale sa negi/ Pot vedea ca esti atat de trista si tacuta/ Micuto, spune-mi adevarul/ Ai un umar pe care poti sa plangi/"....
TREBUIE SA MA OPRESC ! Ca devin patetica...Strang din dinti...
Si uite asa mai trece inca o zi...

Despre mama

A plecat mama inapoi acasa! Reusisem sa o convingem sa vina la noi pentru cateva zile. Si dupa ce ne-a "bantuit" cu glumele, imbratiserile si "pupurile" ei, a plecat inapoi...A ramas totul pustiu, la fel de plictisitor ca inainte. Cu ea totul imi parea mai usor. Si asta nu doar pentru faptul ca ma ajuta la treaba, ci si pentru ca ma linistea simpla ei prezenta. Cand sunt langa ea nu ma mai gandesc la felurile de mancare pe care trebuie sa le gatesc maine, daca am frigiderul plin, daca am cu ce sa ma imbrac, daca e sau nu curatenie in casa, nu ma mai intristez ca am 30 de ani, si mai ales, nu simt si nu mai aud strigatele si observatiile mamaicii care ma "dispera". Cu ea alaturi nu bag in seama astfel de lucruri, probabil ca le fac mecanic...Sau poate simt nevoia sa am pe cineva drag alaturi, care sa ma accepte si sa ma iubeasca asa cum sunt, cu toanele si strambaturile mele, cu glumele mele prostesti si mai putin inteligente...Am ramas ciudat de singura...eu cu cartile si visele mele.

Acasa...

...Nu am mai scris de mult timp. Si asta pentru ca a fost o perioada mai incarcata cu tot felul de treburi cotidiene ce nu suportau amanare. Printre ele insa, s-a strecurat un eveniment deosebit: mama a implinit o varsta frumoasa, (LA MULTI ANI, MAMA DRAGA!) motiv pentru care duminica dupa-amiaza ne-am prezentat la casa parinteasca din satul natal. Ne-am gatit, am impachetat cadourile, am umplut porbagajul masinii cu de toate pentru toti (inclusiv mancare pentru caini si pisici) si am pornit. Parca aveam furnici in talpi, pe care nu stiam cum sa le imblanzesc timp de doua ore cat a durat drumul. Am admirat holdele de grau, culturile de floarea soarelui si copacii inverziti de pe marginea drumului, cu gandul la tot ce inseamna "acasa". Nu am uitat cuibul de berze pe care il urmaresc de asta-primavara, cuib in care acum se gaseau 5 vietati "aducatoare de copii". Intrarea in sat...hmmm, fluturi in stomac...
Mama ne astepta...cred ca atunci cand voi avea si eu copii imi voi da seama ce inseamna sa astepti sa-ti vina copiii acasa...Restul, cel cu masa intinsa, musafiri, gratar, alergatura, cunoasteti...Insa dupa tot "zbuciumul" acesta a urmat si o foarte mica parte frumoasa, care a facut cat toate celelalte la un loc: o tigara fumata la lumina stelelor, in aer curat si nepoluat, mirosind a "regina noptii", intr-o liniste in care se mai auzeau doar greierii...Doamne, ce-mi plac noptile de vara acasa! Pentru ca de acolo mi-am incarcat eu toata tolba cu amintiri frumoase pe care o port si acum in suflet, cu toata mandria! Si ce as mai da sa se intoarca anii inapoi si sa ma mai pot bucura in voie de toata maretia asta a naturii!...As fi vrut sa dorm in iarba, laolalta cu greierii si furnicile, sa ascult tacerea pamantului, sa respir pana la sufocare miresmele noptii si sa visez optimist la soarta vietii mele...

O zi din viata mea...

E drept ca ma trezesc destul de tarziu, la 7.30, in fiecare dimineata. Am tabieturile mele, printre care nelipsita cafea (fara cofeina amestecata cu coffeta) si nelipsita tigara. Privesc cerul, adulmec zarile trezite, pline de zgomote si aerul curat de dimineata. "Pun tara la cale", trecand in revista tot ce mi-am propus de facut, privind cum 2 matzi-copii se zbenguiesc pe tulpina zarzarului din fata casei, sub ochii protectori ai matzei-mame...Ma ridic, caci intotdeauna imi fumez tigara "pe vine"...Apare prima ameteala din multele de pe parcursul zilei...tine cateva secunde, celelalte sunt mai smechere, tin si cate o jumatate de ora......Imi revin si intru in casa. Peste putin timp sunt gata, in cateva secunde sunt deja pe strada. Pornesc si gandesc ca incepe o noua zi...Din spatele meu se aud fluieraturi, din partea muncitorilor ce lucreaza la a nu stiu cata vila de pe strada noastra...Ii injur in gand si merg mai departe...Daca nu as fi fost singura...Ajung la locul de munca...Ma asteapta 2 mosuleti si o babuta la usa si-mi zambesc de parca l-au vazut pe Dumnezeu: "Bine ca ai venit, maica, pisica mea nu mai avea de mancare!"...Gandesc: "Chiar sunt un Dumnezeu, al cainilor si al pisicilor! Pot sa le dau de mancare ce vreau, sa le recomand chiar si un rahat, ca ei ar fi in stare sa-l cumpere"...Cica am putere mare de convingere...Hmmm! Ma simt in largul meu la locul asta de munca...Nu mai sunt "muta", "ciudata","rusinoasa"...Aici simt oamenii ca au suflet cald si deschis si stau sa palavragesc cu ei lucruri banale, simple...Nu mi-e frica deloc ca ceea ce spun va fi rastalmacit, sucit si rasucit pe toate partile, ca in alta parte...Aici primesc caldura si dau caldura (pe langa mancare pentru caini si pisici). Si oamenii ma privesc in ochi. Si ochii lor sunt plini de griji din care insa isi plamadesc speranta si zambete...Si-mi dau si mie din zambetele lor....Copii, tineri, indragostiti, frati, bunici, mamaici si tataici, mame si tati...Toti imi trec pragul...Si toti ma saluta cu un politicos "saru` mana" sau "buna ziua"...Eu imi ridic ochii din cartea pe care o citesc...Ii privesc...Ii intreb...Ma intreb ce taina a vietii ascunde fiecare? Ce poveste se afla dincolo de acei ochi si acea voce pe care o aud salutandu-ma cu respect?...Trec orele...numar bani...predau tura...din nou pe drum...a, da, aveam de facut niste cumparaturi...Iar aud fluieraturi...Daca nu as fi fost singura...Cat de mult il iubesc...Ma admir egoista ca duc asemenea povara pe umeri...Dar lacrimez...E grea povara....Ce bine ca am ochelari de soare!...Ajung acasa, fac un dus...Recapitulez ce am de facut....Ca de obicei, nimic interesant! Da, dar cate ganduri interesante imi trec cat fac acele lucruri neinteresante!...Si iar carti...Se face seara...Imi place seara, cand se linistesc toate...Incepe sa se imparta pijamalele peste lume...Gandesc ca as vrea pijamale din stele si perna sa-mi fie bratul lui...Dar visez prea mult...Pe bratul lui se odihneste probabil altcineva...Merg sa fumez...o ultima tigara, pe ziua de azi...Simt cum am toate poeziile de dragoste din lume in mine...As vrea sa scriu si eu una in care sa-mi vars toata vapaia, tot dorul si toata tristetea singuratatii...Ma rezum insa la a zambi lacrimand...Maine va fi o noua zi...Poate la fel ca cea de azi sau...poate nu...

Despre carti, tigari si...potriviri

Uitasem cat de placut este sa iti petreci timpul citind. Am ales din cutia cu comori o carte la intamplare, am inceput sa o citesc si am avut acel sentiment pe care nu l-am mai simtit de mult: acea curiozitate de a afla ce intampla cu personajele, imbinarea analizei psihologice realizate de autor si firului narativ, rezultatul reflectiilor proprii asupra a ceea ce citesti si, de ce nu, mandria ascunsa a faptului ca te numeri printre putinii oameni care nu se mai afla in fata calcuatorului, ci in fata unei adevarate taine pe care multi nici nu au descoperit-o inca. Inca mai visez sa am un hamac al meu in care sa citesc la umbra unui copac. Cred ca pentru mine reprezinta cel mai placut mod cu putinta de a ma bucura eu cu mine insami. Desigur, dupa acela de a sta culcat pe iarba si a privi un cer instelat...Am trait o asemenea experienta demult, intr-o noapte de vis as putea spune, si am avut senzatia ca pot cuprinde pamantul cu bratele si ca eu, mica furnica, fac parte din univers. Asa ma simt si cand citesc. Hmmm, o furnica cititoare, ca aceea a lui Arghezi, ce putea fi transformata intr-o virgula (ce mult imi place poezia aceea!)...Da, asta e combinatia perfecta: sa citesc ascultand "Diligenta cu papusi" a lui Tudor Gheorghe.
Cat depre tot ce se intampla in viata reala, astazi m-am gandit, printre altele, ca probabil peste o luna, cand vor aparea pachetele de tigari "horror", cum le spun eu, ma voi lasa de fumat sau in cel mai rau caz, voi fuma mai putin...
De asemenea e mare lucru sa intalnesti persoana potrivita la momentul potrivit pentru ca viata sa nu ti se mai para atat de trista si plina numai de nenorociri. Multumesc, deci, DDD!
Deci: cititi, fumati mai putin si incercati sa priviti in ochi o persoana care va iubeste cu adevarat! Veti fi mai putin tristi!

Pentru un copil cu...cercei

As vrea sa pot scrie ceva vesel...Dar din pacate sunt din ce in ce mai secata de zambete...Numai o singura persoana ar stii cu siguranta cum sa ma scoata din starea asta invitandu-ma la un concert folk (cu Emeric Imre daca se poate, ca vreau si eu sa-i vad dintii lipsa!!!) si facandu-mi morala, ca un om mare si intelept...Nu credeam sa ajung sa scriu un articol despre acea persoana dar...lucrurile cu adevarat valoroase ti se intampla la batranete...Asa am descoperit eu pe langa mine, un "om mare" cu suflet de copil cu cercei in toate culorile inventate in lume (imi place la nebunie cand isi pune cercei).
E ciudat, dar numai cand ma gandesc la ea si la micile si putinele noastre amintiri de prin Bucuresti (de cand a devenit ea "om mare"), parca ma mai linistesc.
Si nu pot sa nu-mi amintesc si vremurile de mult apuse ale "Gastii de la scoala", in care cei mici ii spionau pe cei mari si cu cea mai mare invidie (sau poate admiratie), isi spuneau in gand "Lasa, ca ma fac eu mare!"...
Destul de tarziu, dupa cum spuneam, am aflat eu ce se afla in sufletul acela pe care eu il credeam lipsit de griji. De fapt am intuit. Mare asemanare...Ceea ce am gasit acolo cu ceea ce era in sufletul meu...Sa fie oare o incurajare reciproca, mutuala, de a merge mai departe si de a spera?
Indiferent de ceea ce a fost, este sau va fi, important ramane faptul ca exista cineva pe lumea asta care nimereste foarte bine momentele in care am nevoie sa aud si eu ca orice om "te iubesc".
Si credeti-ma, deocamdata e singura persoana care face acest lucru. Si pentru asta nu pot decat sa spun si eu:
"Monic, multumesc ca existi! In seara asta, daca nu scriam despre tine, nu zambeam!

Am obosit

...Adevarul e ca am obosit...Am toate sentimentele, cred, anesteziate, paralizate, mute, ingropate in mine fara posibilitatea de a urla sau jeli. Am obosit sa mai muncesc, am obosit sa mai sper, am obosit sa mai zambesc. Acum doar astept. Astept sa ma minunez, astept sa fiu uimita si emotionata, astept sa vibrez ca odinioara la lucruri deosebite. Pana atunci....cum se zice?....A, da, "vegetez"! Pana si vara asta cu caldura ei a obosit sa-si duca lunile in spinare si s-a oprit.
Se putea foarte bine, sa ma nasc printre nori...vorba cantecului....
Dar....si culmea...nu mi-e nimic...doar...cresc...ca un copac ce-si urmeaza plictisitorul si tainicul destin pana cand se va usca si va sfarsi lemn de foc.

In tara lui "Of, Doamne!"

Am tinut mortis sa repostez 2 articole de pe blogg-ul vechi, ele fiind o parte din mine.

Pasul de azi prin universul meu a insemnat un gand mai vechi ce mi-a revenit obsesiv in minte in fiecare minut. O vorba spune ca "Cine nu are un batran, sa-si cumpere!" Eu nu l-am cumparat, mai bine spus nu am cumparat-o, ca e o batrana. Dar "am imprumutat-o". Acum ma gandesc cum sa fac sa o returnez cat mai repede fara a jigni pe cineva. Gest nobil? Habar n-am. Uneori ma gandesc ca sunt prea fraiera. Dar nu, eu sunt sadica si traiesc in tara lui "Of, Doamne!" E o excamatie pe care o aud in medie de 40 de ori pe zi (pe numaratelea). Si sa nu credeti ca asta e tot...Nu, mai sunt si cele de genul: "Fa aia!", "Du aia!", "Adu-mi aia!", "N-ai facut bine!", "Eu asa faceam!"....etc.
De ce va povestesc eu toate bazaconiile astea? Ca sa va fac sa urmati sfatul meu:"Daca nu aveti un(o) batran(a), nu va cumparati!!! Nici macar nu-l imprumutati!!!
Mi-as fi dorit ca bunica mea sa fie cea de care sa am grija! Pentru ca ea avea povesti in par si dragoste in ochi atunci cand ne privea. Pentru ca intotdeauna scotea placintele din cuptor si ne lasa sa le mancam asa fierbinti, caci spunea ea, ne hraneam cu sufletele lor si ne faceau mai puternici. Pentru ca o stiam suferind de multa vreme de o tuse seaca dar niciodata nu am indraznit sa-i mangai obrajii si sa-i spun ca o iubesc. Pentru ca drumul pana la ea era o adevarata aventura, la capatul caruia ne astepta devotatul Cuta, cainele, care se lasa santajat cu cate un biscuite de casa ca sa ne lase sa trecem. Pentru ca niciodata nu radea de mine cand ma dadeam in leagan si cantam toata ziua ci venea, ma asculta, ma aplauda si, cand credea ca eu nu vad, o surprindeam zambind.Pentru ca si acum imi este dor de ea. Pentru ca singura bucurie cu adevarat pe care i-am facut-o vreodata a fost sa-i fac ordine intr-o camera (era atat de bucuroasa!!!)...Si as fi vrut sa stiu sa o bucur cu mult mai multe, cat mai mult timp posibil.
...Dar iar am targuit gresit...

In loc de introducere

De mult timp cautam sa imi fac si eu un blog...Fie ca va citi cineva, fie ca nu....voi pastra aici "pasii mei prin univers", astia care mi-au mai ramas de facut. Si cum traiesc printre copii, ma gandesc ca maine e 1iunie, ziua copilului...Imi doresc atat de mult uneori sa mai fiu copil. A fost cea mai frumoasa pagina a vietii mele, copilaria!Restul anilor s-au ingramadit ca norii. Atunci stiam sa rad, stiam sa nu-mi fie frica, stiam sa ma joc, stiam sa-mi fac leagane din lantul cu care tataia priponea capra si sa visez la propriul meu hamac la umbra caisului care acum nu mai exista...Mai stiam sa umblu desculta prin roua, dis-de-dimineata, cand tata ne trezea sa mergem la smuls fasolea...Stiam sa iubesc sincer un om incercand sa zbor de pe un balansoar, sa ascult povestea de jumatate de ora de la radio pe presul din fata casei si sa cant restul zilei tot repertoriul pe care nu-l uitam niciodata!Ce nu stiam sa fac?...Nu stiam sa plang! Decat atunci cand luam o nota proasta si ma pedepsea mama in felul ei...Acum am 24 de copii la gradinita, "gaze" sau "buburuze" cum imi place mie sa le spun...Imi insenineaza viata si ma fac sa ma simt "de-a lor" mai mult decat oricine sau orice.E frumos sa poti sa fii mereu copil.

Despre speranta

M-am intrebat de multe ori de unde vine speranta. De la Dumnezeu? De la ceilalti? Din noi?Ce forte necunoscute ne dau puterea de a merge mai departe, de a crede ca maine ne va fi mai bine?Candva eram un om care nu prea acorda mare importanta sperantei si faceam gesturi absurde, greu de inteles. Acum ceva ma tine in loc, lipita parca de viata.....Mi-a trebuit ceva timp pana sa inteleg ca asta sunt eu. Sa ma cunosc cat se poate de bine,sa-mi caut si sa-mi aflu secretele intregii mele fiinte, sa ma iubesc atat pentru greselile cat si pentru lucrurile bune facute in viata. La cei treizeci de ani am constatat ca, desi nu sunt cine stie ce om important, totusi pentru fiecare particica din mine am luptat, am suferit,am plans, am ras. Dezamagita? Nu, asta nu! Poate un pic mai stramba in coltul gurii si mai taioasa in ganduri. In rest, inima mi-a ramas aceeasi - darnica adapatoare pentru boii si vacile setoase...Si un tic ciudat al mainii, in a mangaia si a alina.Ma gandesc ca altii de varsta mea isi duc copiii la gradinita sau isi conduc afacerile cu flerul unei vulpi in cautarea hranei, se gandesc cum sa-si mai cumpere a nu stiu cata masina sau "casa de vacanta" si alte lucruri din acestea. Viata atat de comuna, impletita pe ici pe colo cu simtaminte ciudate, pagan de inaltatoare.Chiar daca am ramas suspendata intre ramurile timpului, asteptand si sperand, nu regret. Acesta e drumul meu! Drumul pe care, da, l-am ales, oricat de stupid sau aiurea poate suna. Cand ma privesc in oglinda, imi regasesc bucuria sufletului in licarul ochilor. Ei ascund un secret pe care foarte multi nu-l stiau. Si sincera sa fiu, nici nu am facut cine stie ce in a-l creiona macar pentru ceilalti. La ce bun? Sa vorbesti cu cineva si sa te auzi tot tu? De multe ori m-am intrebat daca e bine sa-mi tin astfel bratele incrucisate si sufletul incaruntit. Insa m-am oprit din a-mi respira banalul. Si asta ca sa pot respira...SPERANTA.Ii multumesc oricum ca exista pe lumea asta!!!